INTERVIU Mircea Diaconu, la Galaţi: "Tehnologia ascunde monştri!"

- Se râde altfel în vremurile noastre?
- E altfel de râs - aveţi enormă dreptate. Asta-i! Şi noi ţinem cont de asta - poate e bine, poate nu… Căci mai pe vremuri aveam alte resorturi de umor, care se adresau frustrărilor omului. În anii ´80, se juca „Burghezul gentilom” la Teatrul Nottara şi, la un moment dat, George Constantin atâta făcea: arăta cu degetul în direcţia Comitetului Central [al PCR] şi toată lumea era pe jos de râs. Acum, poţi să arăţi orice… De aceea, spectatorul s-a modificat, noi ne-am modificat. S-a mai întâmplat ceva, în zona actorului. Nu vreau să jignesc pe nimeni, însă televiziunile, care ne-au modificat creierul şi în plan social, şi în plan moral, folosesc în mod mai puţin onorabil actorii noştri. Pe parcurs scade ştacheta. Lumea s-a modificat şi nu ştiu încotro o să ajungem - mi-e frică de tehnologie; ea ascunde monştri. Nu vorbesc de bloguri, căci blogul e altceva, ci de facebookuri, unde din întuneric, din anonimat, sunt prea mulţi oameni care îşi varsă necontrolat focul. Şi noi ne bucurăm că avem comunicare - comunicare cu cine?! Cu urâtul din noi, cu monstruozitatea din interior!
- Zilele acestea am revăzut „O scrisoare pierdută”. Am fost întotdeauna curios cât v-a lăsat maestrul Ciulei libertatea de a improviza în rolul Brânzovenescu...
- Hai că vă explic. Eu am venit târziu în distribuţie, erau aproape gata cu spectacolul. În vara aia, în „Mincinosul” de Goldoni am jucat un îndrăgostit. Dl Ciulei m-a văzut şi a zis: ia vino tu puţin! A început cu două repetiţii şi am intrat în rol în goana mare, spre final. Toţi îmi dădeau sfaturi, mă zăpăceau şi acasă - la cămin, unde stăteam eu - aveam aşa, nişte străluminări, şi încercam să le plasez. Şi dl Ciulei: Nu, Mircea, nu, nu! Înţelege, relaţia e aşa. Tu ridici la plasă şi Bibanul [Dem Rădulescu] loveşte. Tu eşti un personaj şters, înţelegi? Să nu te vezi! Plus că Bibanul era posesiv şi mă băga la spate aşa, mereu… Am înţeles că asta e cheia şi mă lăsam băgat în spate. Dar când găseam o gaură, ieşeam, „loveam”, intram iar în spate. Şi dl Ciulei zicea: Nu aşa, nu-nu-nu-nu! Buuun, are loc premiera, tot Bucureştiul era acolo, protipendada - un succes de neimaginat! Şi vine la mine dl Ciulei şi zice: Vezi, dacă m-ai ascultat? Şi am înţeles: ce-am scos le-am pus la loc, instinctual, exact nuanţele pe care am vrut să le fac...
- Mă mai întrebam şi dacă aţi avut o strângere de inimă după ce aţi jucat în anii ´80, sub cenzură, în filmul „Mere roşii”, pe un scenariu mai cuminte decât cel pentru „Balanţa”, cel de după ´90…
- E primul caz de tipul acesta: o schiţă de 28 de pagini, scrisă de [Ion] Băieşu, se transformă într-un scenariu mult mai amplu, „Mere roşii” - film. După filmul „Mere roşii” scrie Băieşu un roman, care se numeşte „Balanţa”. La ieşirea romanului, Băieşu m-a chemat şi mi-a dat un exemplar. Şi noroc că l-am avut aşa, că apoi a fost retras de pe piaţă. După un an, ajunge Pintilie în ţară de la Paris şi vine la mine la masă. îi spun: Să vă dau o carte care m-a fascinat! E o carte genială a lui Băieşu! Eu cu mâna mea i-am dat cartea lui Pintilie, care a plecat apoi cu ea la Paris, după care a făcut scenariul. Ce este fascinant pentru mine este că „Mere roşii” al meu stă în picioare şi astăzi şi singur - altfel, îl ştergea „Balanţa” - şi se difuzează şi astăzi, chiar mai mult decât „Balanţa" - există ca opere separate.