Aleluia! (pastel sardonic pentru pian şi candoare în sol bemol major)

Mulţimea de icoane (din spatele oglinzii)
mă strigă la-nceputuri, mă vindecă de toate
păcatele pe care le-am adunat (o viaţă)
sub Ordinul Himerei... acum, nu se mai poate
risipă de uitare-n v(i)ers cu picioare lungi,
alunecare-n multul candorii de atunci!
 
Mulţimea de iluzii (din gândurile-arare)
îmi fac (fără sfială, râzând) atâtea semne
de hai încoace (astăzi) fiindcă e devreme
să te a/duci încolo... mi-i frică să mă-ndemne
la-ntoarcere în gheara prezentului mărunt,
în care nu se poate să-nvăţ dacă (mai) sunt!
 
Mulţimea de silabe (din jurul cestor jururi
căzute în smerenii şi-n zări crepusculare)
îmi huruie auzul şi îmi sfărâmă văzul
cu spiritul şi mintea-n genunchi... şi fiecare
încearcă (fără noimă) ademeniri cu Sus
din bâiguiri viclene, din sunt(uri) care nu-s!
 
Mult sau puţin (şi bine!?) de colo până colo
se poartă şi-mi arată cum (mintenaş) căţuia
destramă şi alungă din astea şi din alea...
cum peste toate sună (sardonic) Aleluia!?...
gata, porniţi cărarea (cu mine) spre-nceputuri,
să stau încet şi zero... bătut de vânt şi fluturi!