Trei fluiere şi o veşnicie (farsă)

Tu m-ai prins la o amantă.../ făceam fluiere de fag
şi de os şi de cucută.../ cică astea-s foarte bune,
cântă-ncet şi mult şi bine,/ cazi în braţe şi în prag
de le-auzi, şi-ncepi a zice:/ un tăciune şi-un cărbune,
trebuie să-ncerc degrabă,/ nu mai ţine să tot merg
prin pustiul ăsta, care/ mă seduce doar cu fete
d-alea, parcă sunt de abur/ şi mă ameţesc în cerc...
trebuie să-ncerc degrabă,/ uite-aşa, pe îndelete,
să mă las de fag, de oase,/ de cucută... şi să-mi fac
şi de cap şi de picioare/ şi de suflet şi de toate...
un tăciune şi-un cărbune.../ (dacă nu, e tot un drac)...
tu îmi spui (şi-n târg şi-n moară)/ lipsa de fidelitate!
De mă duci la judecată.../ am să tremur şi-am să tac,
n-am să dau apă la şoareci/ şi-am să te admir în pace
cum conduci frumos războiul/ şi îţi este foarte drag
să mă vezi fără cuvinte/ şi bătut de vânt în ştreang!...
De-ai să zici: l-am prins, golanul,/ citea poezii în pat
şi cânta din fluier, noaptea,/ se scăldau în simfonie!...
Am să-mi şterg o lăcrămioară/ (d-aia, fără de păcat)
şi-o să strig: a fost o farsă.../ eşti a mea pe veşnicie!