O mulţime de singurătate (recurs)

A fost (odată) perpendiculară...
acuma-i ostenită şi străină
şi tot mai înclinată şi amară...
închide-n ochi o flacără puţină,
 
şontâc-şontâc, se duce să apună
frumos, tăcând, încet, ultima oară...
şi toţi întunecaţii or să spună:
ducă-se naibii, că a fost o chioară!...
 
A fost a lui...a celui care ştie
ce pui în beznă ca să faci lumină,
ce pui în ou, ce pui în păpădie...
ce pui să n-aibă nimeni nici o vină...
 
a fost a celui cu arcade sparte
când a cerut Celui de Jos tăcere,
a celui plin de viaţă şi de moarte
când a cerut Celui de Sus vedere
 
până acolo, unde Unu arde
pentru cei toţi şi cei ne/toţi din toate,
toţi cei suiţi şi coborâţi din Carte
într-o mulţime de Singurătate!...
 
Mă lasă fără ziuă, fără seară...
şi ştiu şi cred şi simt că nu mai vine...
mă uit în urmă: perpendiculară,
arde încet şi se ascunde-n Sine!