Cărarea dintre sete şi fântână (strigătul mamei)

Am văzut o fată lungă de la mine pân-la ea,
adormită pe cărarea dintre sete şi fântână...
şi un fel de lemne crude s-au aprins în timpul meu...
flăcări care chiar şi astăzi mă scrumesc şi mă îngână!
 
Era fata cea mai mare dintre fetele din sat...
celelalte erau scurte, mici, brunete, fără şcoală...
fata lungă era blondă şi avea părul ca grâul
bun de pâine pentru zimbri cu tăcere catedrală!
 
Nu vrea nimeni nişte flăcări...fără preţ de cost le-aş da,
uite-aşa, să se-nţeleagă ce e arderea de toate
cele sfinte când iubirea ia gheţarii toţi din sânge,
nu cumva să mai scufunde un titanic de păcate!
 
Nu vrea nimeni să răspundă la-ntrebarea mea: de ce
nu se mai trezeşte fata să-i citesc o întâmplare
despre cum încremenirea ei mă duce în ispită
şi mă face să-mi sting focul dinspre şeherezadare?!...
 
Nu mai aştepta zadarnic!...strigă mama de pe deal...
chiar nu vezi deşertăciunea cum e artă pentru artă,
chiar n-auzi cum trece focul şi rămâi singurătăţii
sclav de-a pururi...fata asta e frumoasă, dar e moartă!