Doi preoţi (odă în milimetru antic)

Ochii mei... doi preoţi singuri în altarul
trist al poeziei... şi cântând în sus
oda dezlegării marilor păcate
pentru mântuirea celor care nu-s
încă zei de treflă ai deşertăciunii,
încă sclavi daţi hrană morilor de vânt...
nu ştiu dac-aude cel care nu vede
cum nici în biserici taine nu mai sânt!

Singuri... şi lumina-şi fură prin vitralii
peste care colbul se aşterne sfânt
şi pe unde pururi nu or să mai treacă
linişti către apă, aer şi pământ,
către focul/rege scump al re/vederii
celor din păcate fericiţi... şi goi
duşi la jur şi samă-n marea socoteală
când ce-i înainte-i plin cu înapoi!

Samă... dinspre cerul întrerupt de boltă
parcă-i vin răspunsuri strigătului meu,
parcă nişte păsări lungi, începătoare,
bat şi vor să cadă pe altarul greu
de atâta lipsă, jertfă nestemată,
care se sfărâmă şi notează plus
peste ochi... doi preoţi ultimi în altarul
trist al poeziei... şi tăcând în sus!