Închis pentru înflăcărare (modus vivendi)

Sunt paznic la muzeul figurilor de ceară...
ce singure-s, ce triste-s, şi parcă-s lumânări
sortite să trăiască o veşnicie stinse,
zâmbind deşertăciunii şi-atâtor nepăsări,
privind cum pierde vremea nimicul în mişcare
şi-şi gâdilă orgoliul de-a fi trecut pe-aici,
unde s-aude moartea căscând de plictiseală
printre atâtea gene şi genii mari şi mici!

N-am voie să le mângâi uitarea exemplară,
nici să le spun cuvinte şi nici să le ating...
sunt nişte stele fixe şi reci şi încuiate-n
această umilinţă pe care vreau s-o-nving
şi să le dau la toate, drept plată şi merinde,
o flacără să ardă până la capăt, când,
nimicul în mişcare va fi să afle, astfel,
cum doar înflăcărarea-i rost sacru pe pământ!

Sunt paznic la muzeul figurilor de ceară,
unde şi tu, frumoaso, nădăjduieşti s-ajungi,
să te admire-aiurea nimicul în mişcare...
mai bine stai, acolo, regină peste lunci,
regină peste dealul, regină peste valea
cu zmei şi zimbri singuri, din carne şi din os...
gata, închid muzeul şi plec tocmai la tine...
aşteaptă-mă în flăcări, să mergem sus pe jos!