Sonata iernii şi sonata foamei (natură vie)

Urlând sonata iernii şi a foamei,
vin lupii şchiopătând pe lângă sate...
aproape gata, se aud vecernii...
şi-un clopot dinspre stingere cum bate!
 
N-au mai mâncat de la plecarea toamnei...
(ce haită slabă, tristă, hăituită
de vânători cu piatră-n loc de suflet!)...
nişte schelete...o mulţime vidă!
 
Lupoaicele-au mâncat nişte zăpadă,
să facă lapte-un fir...un strop...oleacă...
abia fătaţi, să nu le moară puii,
să nu le vadă sufletul cum pleacă!
 
Şi trec pe lângă sate...(unul, două,
trei, patru)...gata, sunt foarte puţine,
pline cu trişti săraci...(cum sunt şi lupii)...
cu pur şi simplu şi iertare pline!
 
Şi se opresc toţi, singuri, la o casă
în care-un vânător stă-ntins pe spate...
şi ochii lor îi priveghează somnul...
şi-un clopot dinspre stingere cum bate!
 
Şi parcă-l plâng, şi chiar îl plâng...s-aude
urletul lor şi gândurile mamei:
să nu cumva să-ncerci să uiţi vreodată
sonata iernii şi sonata foamei!