Zece porunci şi unsprezece copii (întru memoria mamei Măriuca Boza)

Se-ntoarce mama... uite, se întoarce,
s-apropie de-asupra chiar acum,
îşi face semnul crucii şi coboară
din zările desenelor de fum!

Şi stă, şi stă la poartă... (biata mamă!)...
şi caută-nainte şi-napoi,
în sus şi-n jos, încolo şi încoace,
de parcă nimeni n-ar mai fi la noi!

Intră n-ogradă, umblă prin grădină,
prin gânduri... stă pe prispă cum atunci,
şi strigă, blândă, unsprezece nume,
la cină, la iubire, la porunci!

Strigă o dată, strigă înc-o dată...
şi auzim, şi mergem toţi, pe rând,
cu mâinile întinse în tăcere
de lăcrămări spre cer şi spre pământ!

Ochi mulţi, vorbe puţine... mama spune
că-i bine, şi noi credem că nu-i rău
cât stă n-adâncul sufletelor noastre,
cât stăm în naltul sufletului său!

Şi o strigăm cu toţii, fiecare,
cum şi atunci... (n-acel mereu acum!)...
Şi pleacă mama... uite, se ridică
spre zările desenelor de fum!