Seminţe de Singurătate (la mormântul lui Petru Capotă, Dumnezeu să-l ierte!)

Îmi pare rău că am să las/ Singurătatea fără mine
cum am lăsat atâtea clipe/ praf şi cu inima la gât...
s-au bucurat când au văzut/ cum se înalţă din stamine
şi din pistiluri aşteptare/ de timp frumos, de timp urât!

Ea nu ştia, eu nu ştiam/ cum face inima la vale,
cum face inima când pierde/ din sângerosul ei câştig...
ne-am dus pe dealuri să aflăm,/ din orizonturi catedrale,
cum ne numim Singurătate,/ cum suntem totul şi nimic!

Era să uit ce vreau să spun:/ eu te salut, Singurătate...
îţi las ce ţi-a plăcut la mine:/ mult şi puţin, aşa, frumos...
mă duc într-un trecut încet,/ cu flori şi frunze crenelate,
mă duc să caut alte clipe/ de jos în sus, de sus în jos!