Un cal (despre oameni)

Uite-te cum fulgeră încoace o rază de lună...
şi el caută la ceruri, şi zice că-i bună,
se uită la mânz, şi se uită la rază,
şi paşte o iarbă încet... şi nechează!...

El, domnul uitat al istoriei noastre,
cuvânt patruped cu globule albastre...
şi nechează în şoaptă, nechează într-însul,
nu care cumva să se sperie mânzul!

El, sclav al răbdării... dar şi nobil din fire,
şi martor al celor ce plâng din iubire...
uite cum coboară-n potcoave şi fuge în sine,
nu vrea... nu mai vrea să se uite la mine!

Uită-te cum fulgeră încolo o rază de lună...
şi el caută la ceruri şi începe să-mi spună:
stăpâne, ce rău ţi-am făcut în viaţa aceasta,
de dai cu ciomagul şi-mi sângeră ţeasta,

şi-mi crapă spinarea, şi ochii îmi crapă?
vrei să mă vâri în pământuri degrabă,
dar mai lasă-mă oleacă sub lună, sub soare,
măcar până văd cum stă mânzu-n picioare!

Ciomagul incult mai loveşte o dată...
cerul se face grădină şi se face ogradă,
calul coboară-n potcoave şi fuge în sine...
şi nu mai vrea de-a pururi să se uite la mine!