Zicea că trebuie să vină (capătul răbdării)

Din când în când (mai des, mai rar)
zicea că trebuie să vină,
zicea că fuge în trecut,
aici, la mine, în grădină,

zicea că lasă-n viitor
prezentul tot, minciuna toată,
şi vine-ncoace, s-adormim
aici, la mine, în livadă,

şi să visăm ce n-am visat
în viitor, măcar o dată:
cămaşa mea de mire-iov,
rochia ei de miră-fată,

şi-o nuntă lungă, pe doi cai,
cu mulţi frumoşi, multe ilene,
mulţi zmei cu/minţi şi eleganţi
şi-mpodobiţi cu sânziene!...

Şi mă tot uit... şi mă tot uit...
mă uit încolo şi încoace
cum intră pacea în război
şi cum războiul intră-n pace,

cum spaţiul/ timpul meu s-a spart
şi a căzut peste lumină!...
Din când în când (mai des, mai rar)
zicea că trebuie să vină!