Doamna mea de Unde (şi cutia cu păcate)

Îmi scrie Doamna mea de Unde/ s-aude Timpul scâncetând:
mâine, începe Judecata.../ şi vine Doamna ta de Când
e Lumea şi Pământul... vine/ în robă, vine-n pas uşor,
nu se grăbeşte, ştie (sigur!)/ că sunt proscris şi (n)-am să mor!
Poartă Cutia cu Păcate,/ priveşte sobru şi înalt,
parcă-i Statuie de Tanagra,/ în drum spre malul Celălalt...
vine spre Astăzi, unde-i locul/ Supliciului Nemuritor:
un fel de Sfântă condamnare/ la Vis, la Pândă şi la Dor,
la Niciodată n-o să fie/ puţin mai mult, mult mai puţin!...
Vine să-ţi spună doar atâta:/ hai... Aleluia!... şi Amin!...
eşti pedepsit să-ţi fie viaţa/ cum vrei, cum ştii, fără sfârşit...
vezi cât de searbădă-i şi şuie-i.../ şi-i ca şi cum ai fi murit?!
vezi cum tandreţea-şi scoate gheara/ şi zgârie pe Timp şi Loc,
şi zici mereu că asta-i Viaţa?!/ şi zici mereu că n-ai Noroc?!
nu(mă)uitările pe vale/ auzi cum cad?! şi cum se rup
din Sferă firele Luminii/ sub fierul dinţilor de Cub?!
cum se întorc în călimară/ scrisori şi lacrimi, rând pe rând?!...
Îmi scrie Doamna mea de Unde/ s-aude Timpul scâncetând!