Ultima Sonată (recviem pentru pian şi vioară în sol poet uitat)

Regina vioară se suie pe umăr,
cuminte şi plină cu-atâtea tăceri...
arcuşul se duce (deseară) s-o cânte
de rău şi de bine, de azi şi de ieri!...

Porneşte, începe, alunecă-n sine,
adună şi scade şi scurmă n-adânc...
şi tulbură suflete moarte regina
frumos înclinată spre umărul stâng!

Trecutul s-aude pe deal şi pe vale
cum vine, şi vine, şi dă în prezent...
şi vorbe curate şi braţe întinse
îl cheamă n-ogradă şi-l vrea repetent!

Îl cheamă pe prispă, îl cheamă în casă,
pe unde a fost când a fost la-nceput,
şi unde a stat şi-a trăit laolaltă
cu tot, cu nimic... şi-a trecut, a trecut!

Şi vine pianul... (aşa, deodată,
mai tânăr, mai harnic, mai bun de cântat...
sărută regina şi scoate din clape
cel tremur de mult, sacrosanct şi uitat!...

Se surpă diezii, bemolii, becarii
şi parcă se-nalţă, lunateci, pe rând...
Regina coboară, s-aşează-n cutie,
cu tot cu arcuş, ca-n trecut, ca-n mormânt!