Ratarea şi cinismul unui demiurg (printre oglinzi)

Şi dacă asta-i dreaptă,/ îmi dă real?...aiurea!...
deşteptul de acolo nu-i eu.../ şi nu mă ştie,
nu crede-n des/frânarea/ luminii, n-îndoirea-i...
stângaciul de aicea/ nu-i el...nici sine die
 
nu-i...n-are cum, fiindcă/ reflecţia maternă
i-a pus perete-n cale,/ şi cred că din greşeală...
nu cred c-a vrut să-şi vadă,/ aşa, anume, oul
strâmbându-se n-această/ reflexie banală,
 
venind n-întâmpinarea/ unei scăpări extreme,
aşa, ca-n dorul lelei,/ din pricini refractare...
nu cred că el, paternul,/ e loază şi-şi refractă
sămânţa homo ludens/ zvârlită-n fiecare!...
 
Chiar dacă e convexă,/ chiar dacă e concavă,
tot fals, tot păcăleală/ arată-n ochi şi-n minte...
tot criminal şi cinic/ stă-n raiuri, demiurgul,
râde la iad, complice,/ cutremură şi minte!
 
Stă scump şi des la masă/ cu sfânta lui ratare,
printre oglinzi de ziuă,/ de seară şi de pază...
Mă uit să iau lumină:/ e fals, e farsă...tremur
şi sparg şi fug...fiindcă/ oglinzile falsează!