Eşti obositoare, doamnă! (rechizitoriu bulevardier)

Doar ţi-am spus întotdeauna:/ doamnă, eşti obositoare!...
ce tot vii şi-mi baţi la poartă/ şi mă freci la melodie?
n-am parale pentru tine,/ nu am timp şi n-am nici vreme,
am şi treabă o grămadă!.../ ce vrei să-ţi mai spun eu, ţie?...
 
Te-am rugat, odinioară/...(când nu mai aveam nădejde
nici în stânga, nici în dreapta,/ nici în Alfa şi Omega)...
să mă iei n-adâncitura/ lumii tale, să-ţi fiu slugă,
să-mi arăţi ce-nseamnă Dante,/ Platon, Lucifer, Seneca...
 
să-mi pui Corbul celui Poe/ la fereastră şi să-mi zică
Adevărul...(ştii tu care!).../ să mă-nvăţ de-a pururi minte
cum, de când Adam şi Eva,/ merge doar care pe care,
doar nimic pe tot, în veacuri,/ şi doar dinte pentru dinte?!...
 
Şi, acum, când astea toate-s/ la cheremul meu, te doare
de menirea mea, de ceasul/ pus să meargă spre atuncea,
spre înalt, spre începuturi?.../ piei din calea mea, urâto...
du-te l-alde roade unghii,/ l-alde lene, l-alde mucea!...
 
Deci, te rog, lasă-mă-n pace,/ du-te-n crucea mătii, coană!...
ia-ţi adio de la mine,/ fugi, treci dincolo de zare,
nu mai vreau să ştiu nimica/ de oferta lumii tale...!...
Vreau să-ţi strig ultima oară: moarteo, eşti plictisitoare!