Fără de lege (cronica unei despărţiri suspendate)

Ne despărţim... (năprasnic!)... în silabe,
în seara asta, ori mai stăm întregi,
să cadă întunericul pe casă,
gramatical, încet, fără de legi?
cu timpul meu ş-al tău într-o clipită,
vrei despărţire grabnică, la geam,
ori vrei să facem praf din veşnicie...
şi moartea să ne strige cu: sesam,
deschideţi, sunt aicea, sunt aproape...
şi eu vreau despărţită în silabe!?

Am încercat (şi) singur... dar nu merge:
strâmb (eul meu) nu stă la despărţit,
nici cratima nu are ce să-i facă,
fiindcă-i drept (de fapt) la infinit!
Tu poţi lua (parol!) un strâmb drept pildă
la îndreptare? poţi să-l faci un drept,
să nu-i mai zică nimeni strâmbătură
măcar când stă cu mâinile pe piept?
faci drept din strâmb şi vezi: nu are moarte,
n-are nimic, dar nici nu se desparte?...

Deci, aşadar, frumos... şi, prin urmare,
nici eu nu ştiu să strâmb un drept pe care
n-am cum să-l pun sub semnul despărţirii,
oricât s-or plânge cratimele firii!...
Sigur că da!... la geam, în orice seară,
când numai întunericul ne-ncape,
ne despărţim (trecutul) în silabe,
întotdeauna pentru prima oară!...
Totu-i corect, curat, chior surdomut...
chiar şi sfârşitul, când e la-nceput!