Declaraţie la capătul răbdării (despre incredibilitate)

Se îndepărtează, mamă,/ satul meu (cu tot cu tine)...!
trenul parcă ocoleşte/ (ca un hoţ) bătrâna haltă...!
înspre cer, icoana tatei,/ o înalţă...(oare cine?)...
Încă aşteptaţi la Zimbru,/ încă "nu aţi fost odată!"...
 
Şi pe liniile vieţii/ aţi pus dor întotdeauna!...
şi pe rănile oglinzii/ capătul răbdării este!...
[defensivă şi tăcută/ stă (ca o grenadă) Luna...!]...
Mai iertaţi-mi poezia!.../ încă nu sunteţi poveste!
 
Tata...să se îngrijească/ de privirea lui, albastră...!...
când nu-l bântuie răbdarea, să mai sape o fântână!...
[vă mai ştie (primăvara)/ rostul lacrimii în brazdă!]...
Încă, totuşi, e departe.../ (Velerim şi Veler)...până...!