Sufletul copilăriei (catharsis)

Vezi cum s-aude sufletul grădinii
prin troscot, prin pelin şi prin susai?!…
uite-l aici! da! nu! uite-l acolo!
nu-i nicăieri! e peste tot!… Mai stai
măcar o zi, mai stai măcar o noapte,
să-l ascultăm pe tot, fără de legi,
să-l căutăm… nu vreau să se oprească,
să moară de tristeţe, dacă pleci…
ce m-ar durea grădina fără dânsul!...
şi (fără tine) m-ar ucide plânsul!

El - sufletul grădinii şi-al ogrăzii…
ş-al meu ş-al tău când suntem amândoi
şi reparăm păpuşile de cârpă…
le dăm cu licăr ochii staţi şi goi…
ştergem un geam, o carte, o icoană…
şi îndreptăm (încet) şotronul frânt…
şi ne jucăm oleacă de-a copiii,
de-a timpul fără ceas şi fără când…
poate ne-aude sufletul şi (poate)
merge cu noi şi stă până la moarte!

Al meu ş-al tău când suntem împreună,
sub teiul maiestuos până-n Olimp
şi dăm în leagăn cântecul de leagăn,
cu tot cu vreme şi cu tot cu timp,
al meu ş-al tău când stăm fără zăbavă,
pe prispă şi citim în nalturi psalmi,
şi auzim/vedem cum vin părinţii
pe marginile sufletului, calmi…
iar el se face-aproape şi ne cântă
cu scripca lui de greier, tremurândă!