Susnicie şi josnicie (două încercări)

La prima mea-ncercare, am dat de un cer care
tăia necunoscutul în două părţi bizare:
o parte...(cea înaltă, umplută cu frumos)...
şi-o parte...(cea urâtă, de dincoace, de jos...!
 
Aşa...[ştergându-mi ochii, precum de-o năzărire,
şi cercuindu-mi eu(l) naiv, rebel, subţire]...
am zis în sine-mi, jalnic, umil, năuc, supus:
ce parte minunată...dar stă degeaba-(n) sus!
 
Eu...ce să-i cer acestui cer(c) (s)pus în două care
şi-(a)dus la (re)citire, la scris, la dezlegare...
când eu(l) se tot umflă, se tot bosumflă-n hău
şi nu mai poate-ncape între ce-i bun şi rău?
 
Atâta susnicie mirabilă nu-(mi) lasă
cuvinte pentru-a spune de josnicia-(mi) deasă...
dar ţin la ea: ea-i partea de cer, pe care-o ştiu,
ea-i timpul meu devreme şi-i timpul meu târziu!
 
Ce fierbere-i n-ceste părţi/jocuri nebuloase...!
eu stau şi dau din zaruri: doi-unu...şase-şase...
în cer(c)ul cel cu mine-i cam tot atât ceresc...!...
(se desfăşoară!...gata-s!...au fiert!...şi se opresc!
 
La ultima-ncercare, am dat de-un cer pe care
mă văd cum stau aproape de-aceeaşi depărtare,
cum stau ca-ntr-o oglindă...(aşa, cu susu-n jos)...
pe partea cea înaltă, umplută cu frumos!