Condamnare pe viaţă (despre noroc)

Ea-i şi aici, tot ea-i şi-n depărtare,
ea-mi pune (zilnic) inima pe mers,
ea-mi înveleşte sufletu-n candoare,
mă ţine condamnat la univers,
la rătăcire-n trena-i clar/obscură
a crinolinei lungi până aici,
până acolo, până-n altă parte...
şi până unde n-ai ce să mai zici,
şi stai aşa, şi crezi că ţi se pare
noroc pe viaţă-această condamnare!
 
Oriunde-aş fi, aud şi văd chemarea-i
la vis înalt, cu vals şi cu tangou,
oricât ar fi de plină sau de nouă,
oricât aş fi de gol, de plin, de nou...
oriunde-ar fi, m-aude şi mă vede
legat (în sensul morţii) de pământ...
oriunde-am fi (departe ori aproape)
o ştiu că vrea, aşa, din când în când,
să-şi lege veşnicia-i singulară
de steaua mea din ce în ce mai chioară!
 
Până atunci, e-acum...începe dansul
vremelniciei mele-n lung şi-n lat...
până atunci, această dezlegare-i
îmbrăţişare-n (dor şi rod) păcat...
şi-ncep să iau, să iau, să iau lumină,
cum am luat la primu-i răsărit,
să am cât ţine-această condamnare
la clar/obscur (noroc) nemărginit,
să am şi-aici, să am şi-n altă parte...
şi-n veci de veci...nu vreau eternitate!