O biată întâmplare (despre oameni)

Văd cum se suie volbura pe gard,/ ca o femeie albă pe o scară,
până la cer şi dincolo de cer.../ şi jură că aici nu mai coboară!...
 
Şi o aud: nu vreau să mai aud/ nici un cuvânt al nimănui, vreodată...
un om ca tine, ieri, când înfloream,/ a spus urât şi m-a scuipat pe toată!
Şi l-am rugat frumos: te rog frumos,/ ai milă, nu mă smulge din cărare,
aici a vrut sămânţa mea să fiu/ fir târâtor şi biată întâmplare!
Şi l-am rugat încet şi drăgăstos:/ vreau să-nfloresc şi eu, mai am oleacă...
şi-oi fi frumoasa ta şi-a tuturor,/ ca o femeie singură şi dragă!
Şi a plecat încolo, suduind,/ urlând la toţi că-mi face şi că-mi drege...
şi a venit al om şi m-a scuipat/ şi-a spus murdar că nu există lege!...
 
Văd cum ajunge volbura la cer,/ departe de urât şi de ocară...
mi-i dor de ea, plâng după ea, mă sui/ pe lungul ei înalt, ca pe o scară!