Izbânda surprinzătoare a ispitei de lângă tunel

Sigur că da! Cum să nu ating splendoarea blondă sub acoperire? Şi cum să nu-i ghicesc în palma cea mai căpietor întinsă-nspre ne/vrednicia ochilor mei? Punct cu punct şi cât mai mult posibil întârziind pe fiecare detaliu al liniilor, munţilor şi câmpiei din palma cestei brunete Marii, îi demonstrez ce se pe/trece şi ce nu se pe/trece cu strania-i alcătuire din cărniţă şi osişoare. Să nu creadă că spusele mele nu-s adevărate, să nu creadă c-o păcălesc, îi rostesc şi descântece printre vorbele ritualului. Descântece-psalmi, descântece-leacuri, descântece-alinare şi descântece-uitare. Iată Psalmul Mântuirii: „Şi dac-ai avea mâini mai multe şi lungi/ pân-la ochii în care stă cerul de-atunci,/ să iei carul mare, să-l duci şi să-l dai/ la nunta cuvântului tău şi la cai,/ şi ochii să vrea să nu aibă habar/ şi teamă că iei şi fecioara în car/ şi-o duci drept mirare a mea pe pământ/ cu miri şi mirese mirare născând!/ Să cari toată noaptea, că nu e frumos/ să nu vezi o rază de lună pe jos,/ o rază de-atunci pân-acum tot murind/ când altă lumină s-aude scâncind/...să cari susnicia, pe toată s-o cari/ cu mâinile multe în ochii tăi mari,/ să ai cer la tine, să cer şi eu cer,/ să-mi car crucea-n carul meu mic şi stingher!/ Ce multe şi lungi mai sunt clipele...vin/ într-o singură clipă, toate...puţin/ mai încolo-i nimic, mai încoace-i nimic,/ fără carul tău mare şi carul meu mic!”...

Blonda sub acoperire plânge-n şoaptă. Lacrimile şiroiesc pe braţ şi pe antebraţ. Şi se adună pe linia scurtă şi adâncă a iubirii, pe linia scurtă şi adâncă a vieţii. Ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, Maria se înseninează, alungă orice urmă de regret, orice semn de furtună. Cu gesturi para/fine, toarnă ultimele picături din Zarea. Clinchetul cupelor îmi aminteşte ceva, parcă. Surâsu-i spăimântător de natural îmi aduce-aminte acelaşi ceva. Bem până la ultima picătură. Hodoronc-tronc, blonda bine şi sugestiv/persiflant acoperită mă întreabă, dar se şi miră: „Ce zgomot face cântecul când moare?!”...Năucesc. Cum să nu, când ceastă-ntrebare şi mirare-i titlul uneia dintre cărţile mele de poezii? Oare cine-i, într-adevăr, făptura asta surprinzătoare? Ce caută şi de ce stă lângă tunel? Trebuie s-o descos! Trebuie s-o determin să se desfăşoare! Trebuie să aflu ce vrea de la mine! Şi, exact când sunt pregătit s-o iscodesc, tot ea mă lasă fără vlagă: „[Îţi mai aminteşti că, în urmă cu patruzeci şi opt de ani, stăteam în doi pe marginea singurătăţii şi-mi promiteai că ai să scrii „Amintiri din podul palmei” şi că ai să mă cauţi s-o citim împreună]?”...Stai să vezi!