Minus trei plus trei (spontan apocrif)

Ea stă încet, frumos, fără sfârşit,
întinde mâna înspre depărtare...
de când aşteaptă, nimeni n-a venit:
nici oarecine şi nici oarecare!

Ea n-are unde, ea nu are când,
nu dă pomană, gir şi socoteală...
dacă nu stai şi dacă stai la rând,
ea-i tot la fel, ea-i ca o groapă goală!

Ea n-are tihnă, ea nu are rost,
nu stă la capra podului să ceară,
ea-şi ia oricât, de dulce şi de post,
te poartă-n slăvi, te face de ocară!

Chiar dacă vei şi chiar dacă nu vrei,
ţi-nchide geamul şi îţi stinge luna...
şi te învaţă minus trei plus trei
egal cu niciodată-ntotdeauna!

Face frumos, dar face şi urât:
n-auzi nimic, nu ştii că (nu) se face...
şi te trezeşti cu inima la gât,
cu pacea-n sfadă şi cu sfada-n pace!

Ea-i golul plin cu tine şi cu toţi
ne/norociţii poftelor divine,
ea dă-nceputuri şi sfârşiri la roţi...
şi nu mai pleacă... dacă nu mai vine!

Ea stă frumos... (ce-o fi?! cine o fi?!)...
cu mâna-ntinsă înspre sărutare,
i te înclini ca noaptea-n prag de zi,
ca ziua-n pragul nopţii următoare!

Şi-aşteaptă... ne aşteaptă pe-amândoi...
pe rând, ori împreună... ce banală
fără apoi şi fără înapoi:
enigmă-nchisă într-o groapă goală!