Sfârşitul ceasului mărunt (cu faţa la perete)

S-a terminat nisipul...nu mai sunt
nici pentru-n ceas măcar câteva fire,
un ceas mărunt, de om care-a pierdut
timpu-n deşert şi pacea-n monastire!
 
Un ceas mărunt, aşa, ca la sfârşit...
(când se pogoară naiba din icoane)...
s-anunţe că-i un om care-a cărat
care cu apă fetelor morgane...
 
ş-a dat la dromaderi, la beduini,
la sfinţi, la secături, la morţi de sete...
ş-acum nu are timp nici de murit,
stă (pedepsit) cu faţa la perete!...
 
Şi caută sub varul de sub var
întâiul var...când omul avea vreme
şi timp, murea la timp, şi n-avea ceas,
dar îi bătea ceva fără să-l cheme!
 
Şi se găseşte negreşit, atunci,
în primul strat, adulmecând pustiul
cel fără om şi cel fără deşert,
când stăpâneşte (pururea) târziul...
 
şi nu mai are nici măcar nisip
de-o vorbă, de-o scânteie, de-o iubire...!
Cesta-i sfârşitul ceasului mărunt,
cu faţa la perete...să se mire!