Balada infinitului mărunt (august poem)

Ce vrei? ce faci? de ce mă târcoleşti?
ce duh te smulge din astâmpărare
şi te trimite-n infinitul meu
mărunt, sfrijit şi gata să pogoare
într-o absenţă plină cu prezent,
într-o vecie grea, indiferentă?...
(unde ai fost, viclean mântuitor,
când căutam ieşirea din placentă...
şi mă grăbeam să-mi lustruiesc afară
augusta mea deşertăciune chioară?)

Mi-ai zdruncinat opaiţul curat
când am jurat pe literele tale,
dar am văzut că sunt biet sfeşnic mort,
un uricar naiv, de trei parale,
că nu mă leg şi nu tânjesc a fi
legat de început (şi de lumină)...
(drept pentru care sunt legat la stâlp
şi obligat s-ascult cum se declină
focul pe care-am pus biblioteca,
iertarea, visul, alfa şi omega!)

Te faci că nu m-auzi, că nu mă vezi,
dormi pe consoane, sforăi pe vocale...
sunt paralel cu înţelesul tău
ascuns în mari minciuni fundamentale,
mă faci să-ngenunchez, să mă târăsc
(bicisnic) de la ana la caiafa
când tu (parşiv, căscat şi criminal)
cânţi aleluia, cântăreşti otrava...
şi-o zvârli frumos, la toţi, pe săturate,
n-această lume fără predicate!