Miozotis (nimic nou despre uitare)

De mult n-a mai venit la mine zeul...
şi ştie unde, cât şi cum l-aştept
să bată-n poartă şi să bată-n geamuri,
să-mi suie resemnarea-n ochiul drept,

şi-n ochiul stâng să-mi suie împăcarea
cu gândul şi cu sufletul, cu tot
ce-am lăcrămat naiv, până iubirea
mi-a dat în dor, şi amăgirea-n rod!...

O dată a venit... la începutul
iluziei că sunt, că mi s-a dat
secunda sacră a eternităţii,
dreptul de-a-mi trece moartea pe curat,

dreptul de-ai spune zeului în faţă:
nu-s robul tău, dar nici duşmanul tău,
toţi suntem sclavii cinelor de taină...
să scoatem infinitul din dudău!

O dată a venit... (cu-nfumurarea
stăpânului pe vreme şi pe timp,
cu gândul să mă ia din bună stare
şi să mă dea-ntru cel deşert, la schimb...

dar m-a lăsat să vadă ce se-ntâmplă,
dacă pricep ce-nseamnă rai şi iad,
să-mi smulg năluci din contra/metafizic,
să-l laud, să-l conjur)... şi a plecat!...

Îl rog frumos: te rog frumos, ascultă,
nu-i greu deloc, e bine să m-asculţi...
eşti mare, primul, ultimul, eşti totul...
sunt ne/greşit printre cei proşti şi mulţi...

vino şi dă-mi puterea împăcării,
cărarea grea şi scumpă spre-ndărăt,
dă-mi resemnarea, farmecul uitării...
altfel, nu vreau (în veci) să te mai văd!