Odinioară (poem dus-întors)

Ce minunat a fost odinioară,
când m-am dat jos din moarte, pân-atunci,
prin sânul mamei neîndurătoare,
prin karma cu totemuri şi porunci!
 
Mi se părea că-i nouă-alcătuirea
mea şi a celor si(n)guri, dimprejur,
bizar mi se-ntâmpla ne/cunoscutul
gol...şi umplut (frumos) cu clar/obscur!
 
Şi am tot mers de-atunci până acuma,
de-acolo pân-aici am mers haihui...
n-am învăţat nimic, n-am fost în stare
să pun o floare şi să bat un cui
 
pe lemnul crucii care se înclină,
se sfarmă şi se-mprăştie-n deşert...
toţi vor (şi zi şi noapte) să câştige
pe când eu văd că nu pot să nu pierd!
 
Văd capătul...acum...pe toţi, pe toate
cu braţele întinse spre nimic...
m-aşteaptă şi se bucură zadarnic:
nu am nici lumânare, nici covrig!
 
O văd pe mama, şi îl văd pe tata:
sunt gata de plecare amândoi...!...
Ce minunat va fi odinioară,
când ne-om da jos din moarte, înapoi!