Ultima găină şi ultima amantă

Te mai suport şi luna asta...şi - după aia - plec la gară...!...
Aş renunţa chiar mai devreme, însă n-am ban pentru bilet...
m-am săturat să stau ca prostul cu ochii pe săpun şi sfoară,
să-i spun amantei c-o s-ajungă tot fată „mare” pe afet!...

Desigur, este o greşeală pe undeva, prin amintire...!...
Avea contur de amazoană, mă săgeta... (din când în când)...
dar eu, sălbatec şi novice, fugeam de rochia-i subţire,
pe care şi-o spăla-n lumină de plină Lună... lunecând!

Împiedicându-mă în iarbă, în coada lungă a securii,
fugeam... şi scăpăra cărarea de cele mai curate cruci...
şi mă opream - singur şi fraier - exact în inima pădurii...
iar ea se dezbrăca pe vârfuri şi mă ruga: să nu mai fugi!

Acru şi galben ca lămâia, băgam figura-n vizuină...
şi tremuram de laşitate, captiv şi la cheremul ei...
se speria de mine vulpea, mâncându-şi ultima găină...
dumnezeiasca mea splendoare se îmbrăca din tei în tei!…

Şi am scos ochii în lumină, târziu, să muşc vro două mure,
nu mai era nici o amantă... şi se făcuse tocmai Azi:
vulpea murise de săracă, nu mai era nici o pădure...!...
Ai grijă, sfântă amazoană, măcar din visuri să nu cazi,

ai grijă, fire de lavandă, păstrează ce-ai primit odată:
loc de citire, de visare, de mers la vale şi la deal,
întoarce-te înspre Atuncea, dinspre păcat... dar şi-mpăcată
cu-apropierea depărtării - orizontal şi vertical!

Te rog frumos: adu-ţi aminte cum făceai focul în odaie,
să nu îngheţe nici iubirea, şi nici vioara, şi nici eu...
voiai să-mi cânţi o simfonie despre zăpadă, despre ploaie
şi despre cum bate la uşă candoarea mea şi Dumnezeu!...

Am conjurat cu „alter ego” să nu mai fug de libertate,
să nu-i mai spun că o s-ajungă tot fată „mare” pe afet...!...
Mai e puţin... şi vine Luna plină pe drumuri ne/ferate...
o mai suport şi luna asta... ca să-mi dea bani pentru bilet!