Odă cailor anonimi (în buiestru)

o, caii mei!... o, caii mei!.../ v-aţi săturat cu flori de tei!...
eu n-am avut şi n-am habar/ că voi râvniţi ovăz cu jar,
visaţi că veţi fugi călare/ cu făt-frumos din întâmplare
şi cu ileană delicată,/ veşnic logodnică şi fată
de împărat cu bardă-n lună,/ ori de sărman cu minte strună...
şi vă ajunge-un zmeu timid,/ cu solzi de aur şi argint,
gata de sfadă şi de dor/ că doar nici lui nu i-i uşor
când vede-un cal înaripat,/ cu subiect şi predicat
cum se tot duc şi se tot duc.../ şi el rămâne singur-cuc!

!o, caii mei!... o, caii mei!.../ (v)aţi dat istoriei temei,
aţi sfărâmat (din temelii)/ mofturi de duşi, mofturi de vii...
aţi rostuit descălecări/ pân’ v-a(u) dat sângele pe nări,
până când mari şi mici şi goi/ au smuls şi sufletul din voi...
acu, sub flamuri şi sub porţi,/ zac numai oase de cai morţi...
urmaşii voştri sunt puţini,/ loviţi de blestemaţi senini
şi de geambaşi cu cap uşor.../ (vai de sămânţa mamei lor!)...

!câţi mai sunteţi, cât mai sunteţi,/ vă rog încet: o, caii mei,
staţi mai ades, fiţi mai înceţi/ cu făt-frumosul cel din tei,
cu cel din zâmbet şi din plâns,/ din întâmplare şi din mit,
să vă ajungă fătul-mânz/ cu zmeul trist şi bolnăvit...
ileana nu-i numai a lui.../ (a făt-frumosului haihui)...
ea dă şi ia şi naşte rost/ celor ce sunt... celor ce-au fost
le-a spus... (cu vârf şi îndesat,/ cu subiect şi predicat)...
că, fără voi, basmele mor,/ că ea-i ileana tuturor!...
pe jar vă rog, domni cai şi zmei:/ o, caii mei!... o, zmeii mei!...