Umbra şi lumina dumneavoastră (La mulţi ani!... tuturor Femeilor/Mamelor de Oriunde)

Frumoaselor femei din Totdeauna,
cămaşa voastră o descântă Luna...
pe gâtul vostru, lacrimi catedrale
vă cer iertare şi se duc la vale!
 
Din când în când, cu mânurile voastre
turnaţi (în vii) globule mov-albastre...
şi viii le răstoarnă în pahare,
crezând că beau mătăsuri viitoare!
 
Şi vă uitaţi departe, pe fereastră,
cum vine-ncoace umbra dumneavoastră,
să norocească flori şi oameni care
se duc la vale şi vă cer iertare!
 
Sunteţi Iisuse, doamnelor frumoase:
dacă n-aţi fi, ar bate vântu-n case,
s-ar ofili şi Luna din fântână...
şi ar muri (de tot) Limba Română!
 
Ce linişte se lasă pe pământul
născut de voi, curat de voi, plângându-l,
şi măturat şi şters până răsare
din coapsa voastră-aceeaşi întrebare!
 
Cine aţi fost, făpturi devastatoare?
când vă iubesc, poeţii dau în floare!...
când vă urăsc, poeţii nu-s fiinţe!...
cine sunteţi, sublimelor seminţe?
 
Vă cer iertare, doamnelor frumoase:
fără de voi, poeţii mor în case...
fără de voi, pământul se opreşte,
nu mai tresare, nu mai româneşte!
 
Mă uit şi eu departe, pe fereastră,
mereu, după lumina dumneavostră,
să-mi răsăriţi o zi, şi încă una...
frumoaselor femei din Totdeauna!