Mic tratat de osteneală (atât)

Ostenit de cale, mă opresc
şi mă uit în urmă: nu s-aude,
nu se-ntâmplă nimeni şi nimic...
doar tăceri adânci, (ne)cunoscute,
doar cadavrul timpului pierdut
în cruzime, dragoste şi milă...
ochi opriţi deschişi până la cer...
ca un câmp de luptă inutilă!
 
Ostenit de gânduri, mă aplec
spre uitare, poate se îndură
să mă izgonească din trecut,
unde am trăit fără măsură...
şi am râs şi-am plâns (ne)cugetat
despre viaţă, dar şi despre moarte,
iar acum nu pot să mai suport
propria mea tristă greutate!
 
Ostenit de visuri, mă trezesc
şi mă văd încolo, înainte,
dincolo de capăt, pe un câmp
gol, extemporal, fără cuvinte...
şi nu-i nimeni, şi nu e nimic:
nici curaj, nici frică şi nici milă...
doar tăceri adânci, care-amintesc
o izbândă veşnic inutilă!