Poem la pândă (re/dare de samă... în cuie)

Mă uit prin vitralii şi văd adunare
de sfinte şi sfinţi în tăcere... şi parcă
(se)-aşteaptă să vină (acuş) cel mai mare
din sus şi din jos şi din lungă şi largă

smerire a firii de-aici până-n haos,
de-aici până unde nici „unde” nu este,
şi nu-i nici scădere, şi nu-i nici adaos,
şi nu se zăreşte nici „sub” şi nici „peste”!

Şi cred că începe vecernia... iată
cum gândul şi timpul şi spaţiul se-nclină,
cum totul se face-ntr-un fel, deodată...
şi toţi sunt curaţi şi sunt gata de cină!

Mă uit prin vitralii... şi ochiul mă doare
cum vocea luminii adună şi-mparte
aceeaşi (ne)vrednică/sfântă cinare
l-aceiaşi mereu ipocriţi din/spre moarte!

Încet, clarobscurul îmi şterge vederea
şi parcă îmi spune să cred înc-o dată
că astăzi începe demult învierea
şi moartea stă-n cuie mereu condamnată!