Amărăciune (pastel...cu schepsis)

Stă singur toată iarna...şi în frig...
nu strigă, nu cerşeşte îndurare,
rabdă frumos şi dârdâie curat,
cu gândul înspre desprimăvărare!...
 
Strânge în sine, vertical şi demn,
inel după inel şi-amărăciune...
din ce în ce mai nalt şi mai bătrân,
visează tăietor, însă nu spune!
 
Îşi suie vlagă-n mugurii amari
şi-n frunzele şi-n florile amare...
şi stăm şi adormim la umbra lui
plină cu linişti, cânturi şi cuibare!
 
Şi sub coroană-i vin îndrăgostiţi
cu sufletele-n dulce-nflăcărare...
le dă încet, cu fiecare ram,
tăceri şi-mbrăţişări tulburătoare!
 
Le dă atingeri lungi şi cu nectar,
freamăte-n dor şi-n toi de apă vie,
monosilabe smulse din adânc...
aşa, ca într-un fel de cununie!...
 
Stă singur, încă viu şi foarte trist
fiindcă a rămas fără livadă...
şi nimeni nu-l întreabă de nimic,
parcă-i străin...şi parcă stă să cadă!
 
Visează tăietor...e-nfrigurat,
cu bătrâneţea-i sfântă ne-nfioară...
îl numărăm, flămânzi, neputincioşi...
şi aşteptăm dulceaţa lui amară!