Omul fără steauă (mic...tratat de mărginire)

Şi, drept răsplată, m-a trimis/ în mijlocul nemărginirii,
nu am nici sus, nici jos...şi sunt/ egal cu orice depărtare...
şi nu ştiu încotro s-apuc/ spre-un ce mi-i dat să-mi fie capăt...
aicea, stelele n-au timp/ şi toate-s perpendiculare
pe tot ce am (ne)cunoscut/ din prima clipă în cealaltă...
dar n-am nimic la orizont:/ nici steauă rece şi nici caldă!
 
Un pas (ne)sigur...şi nu ştiu/ de-o fi-napoi, de-o fi-nainte,
de-o fi spre ce mi-i scris a fi/ hazard, (de)săvârşire, soartă...
vreau să m-abat, însă nu pot.../ aud a V-a Simfonie:
si-gur-că-da! si-gur-că-da!.../ dar steaua mea nu se arată...
ori poate-i mică şi n-o văd,/ poate sunt mic şi nu mă vede,
poate am mers mult mai puţin/ decât mi-i foame şi mi-i sete!
 
Poate am mers mai mult decât/ mă ţine calea până-n capăt,
poate-am uitat să-ntind spre stea/ o rugă perpendiculară,
un psalm alb-negru, de-nceput,/ şi o jurare de iubire,
muiată-n lacrimi şi-n balsam/ de cast (ne)pregătit să moară...
cred c-am trecut, fără să ştiu,/ într-un hiatus al uimirii...
şi, drept pedeapsă, stau şi strig/ pe marginea nemărginirii!