Mâine

Mâine, când clopotele bat pentru chemare la utrenie,/ mă pregătesc şi mă gătesc precum odinioară,/ pun cobiliţa-n uşă, de-a curmezişul, să vadă pământenii că nu sunt acasă,/ şi plec pe-o cale lungă de opt kilometri, tocmai acolo, departe, în gară,/ unde toată ziua şi toată noaptea vin trenuri serioase şi lungi,/ dinspre sud înspre nord şi dinspre nord înspre sud,/ unde toţi oamenii se împart şi se despart pentru o zi, pentru două... şi chiar pentru eternitate,/ unde totdeauna se văd şi se aud/ lacrimi de tristeţe sau de bucurie,/ unde totdeauna se sfârşeşte o singurătate şi începe altă singurătate!...//

Mâine, înainte de a porni pe drumul către gară, trec pe lângă biserică... (fiindcă, vorba ceea, toate drumurile duc la gară,/ dar nu pot ocoli lăcaşul de rugăciune şi închinare).../ şi mă uit cu nădejde, dar şi cu teamă trebuincioasă, în ochii tuturor sfinţilor, şi în ochii tuturor icoanelor din lăuntru şi din afară,/ şi îmi fac o cruce mare din creştet până la picioare,/ să-mi fie drumul curat, fără primejdii şi fără osteneală, să-mi fie noroc şi biruinţă în cale,/ să nu mă împiedic de vreun balaur sau de vreun făt mai frumos decât mine.../ şi să nu cumva să se întâmple să nu vină cea pe care o aştept de atâta vreme,/ cea cu aripi desfăşurate de la Pământ până la Cer, ne(mai)pomenite şi egale,/ cea purtătoare de pistiluri şi de stamine,/ cea pe care nimeni nu poate să n-o aştepte şi să n-o cheme!...//
Mâine, când clopotele bat pentru chemare la denie,/ vine trenul dinspre sud, dar şi trenul dinspre nord.../ şi se întâlnesc în aceeaşi gară,/ şi eu mă uit să văd din care coboară/ Făptura râvnită înainte de Viaţă, în timpul Vieţii şi după Viaţă.../ şi încep să cred că mi-a fost zadarnică toată stăruinţa-n dor şi în vis,/ că nimeni nu a plecat spre mine în această dimineaţă,/ că această amiază va rămâne goală şi mâhnită, palidă şi definitivă ca un Univers închis!...//

Mâine, când clopotele bat pentru chemare la vecernie,/ sunt gata să ajung şi să fiu pe marginea sosirii înapoi,/ în locul în care atât de mult am aşteptat să plec,/ în locul în care începe o niciodată şi se sfârşeşte altă niciodată.../ în locul unde nu există Amândoi.../ şi unde biserica mă întâmpină tăcută şi biruitoare,/ ca pe un credincios călător continuu până la gară şi îndărăt,/ ca pe un trecut în trecere printr-un viitor înţepenit în prezent,/ ca pe un purtător de Înfrângere sub zodia indiferentă a Deşertăciunii/ din ochii sfinţilor şi ochii icoanelor, din ochii celor vii şi din ochii celor morţi,/ din sângele Neantului pururea Repetent!...//