Cireşul amar şi rochia fără sfârşit

De mult nu ai mai fost la mine! Cred şi sper că nu m-ai uitat! Eu te-am căutat în fiecare zi şi în fiecare noapte, dar nu te-am găsit acasă! Iar firul tău scurt...(firea ta scurtă)...prezintă mereu „ocupat”!

Ai fost o singură dată, dar te-ai grăbit şi ai plecat! Ziceai că ai lucruri/fiinţe mai importante decât mine! Ai promis că revii, însă te-am aşteptat în zadar! Şi chiar m-am pregătit mult şi bine, cum numai pentru nuntă se pregăteşte un mire...cum se pregăteşte (pentru dulceaţă) cireşul amar!

Desigur, totdeauna am nădăjduit că o să te văd odată şi odată, că o să te văd şi o să te aud venind pe linia orizontului, în rochia fără sfârşit! Totdeauna am ştiut şi am plâns de bucurie că eşti cea mai frumoasă dintre tot şi nimic, dintre pământ şi cer, dintre iad şi rai, dintre lumină şi chibrit!

Desigur, ai spus că nu mă iei şi pe mine sub aripa ta ocrotitoare, să te ajut măcar cu vorba, cu sufletul aproape, în muncile tale importante şi grele! Ai spus că nu-i momentul, şi nu-i cazul, şi nu-i vremea, şi nu-i timpul, şi nu-i nu mai ştiu ce, şi nu-i nu mai ştiu cine! Te-ai uitat peste umăr şi ai zâmbit cu-nfiorare! Iar în urma ta a pornit o ploaie de stele, ca şi cum ar fi fost un eveniment rămânerea mea în ceastă deşertăciune, în ceastă singurătate care începe din ce în ce mai mult să se încline, să se aplece, să se umilească în faţa depărtării tale, până când se va face orizontală, aşa, ca orizontul spre unde caut şi dinspre unde îmi place să-mi spun că ai să apari odată şi odată...pasăre sau animală, plantă sau piatră, abstractă sau concretă, logică sau absurdă, crudă sau coaptă...ce eşti şi ce nu eşti deopotrivă şi deocamdată!

Uite, în acest moment îmi bate poştaşul la poarta singurătăţii! În acest moment îmi crapă inima de bucuria gândului că-mi aduce o scrisoare tămăduitoare de la tine, în care am să citesc despre clipita sosirii tale în pas de mireasă şi în rochia fără sfârşit!

Desigur, deschid plicul...nu mai pot de ne/răbdare...parcă mi-i frică şi parcă-mi vine să închid ochii, să nu-mi crape inima de tot când voi vedea cuvântul magic al bunei vestiri!

Dar, vai...în toată scrisoarea, într-o caligrafie necunoscută, citesc şapte cuvinte pure şi simple...care ar trebui să mă-ncânte, să mă-nveselească, să mă împingă la exultare, să pornească ploaia de stele! Şapte cuvinte: „Nu mai vin niciodată! Am murit!”...Dar nu-i Aşa! Nu-i Aşa! E cu totul şi cu totul Altfel! Nu?