Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Tăcere (mic...tratat de păcătuire)

Oare de ce nu-mi spui nici un cuvânt
din simplitatea majestăţii tale?...
doar lăcrămezi şi cauţi într-un gol,
unde au fost fântânile din vale,
 
unde a fost biserica din deal...
şi tot ce-n depărtare se afundă:
foame şi sete, somn şi vis...şi dor...
şi-o dragoste...şi-o cruce...şi o nuntă!
 
Vreau să-mi aduc n-aminte c-am uitat
să vin la tine şi să cer iertare
pentru păcatul de a nu-ţi vedea
re/numele cu literă (mai) mare,
 
scris drept (şi sfânt) pe orice calendar
şi desenat pe ziduri catedrale,
pentru mărirea sufletului tău
şi pentru slava majestăţii tale!
 
Ultima dată...(când mi-ai dat covrig
şi lumânare)...adăstai la poartă,
iar ochii tăi...(din ce în ce mai trişti,
ca două capodopere de artă,
 
ca două ceruri largi, fără cusur,
din care nimeni n-are cum să smulgă
în/crederea în ţărnă şi în rost)...
m-au mângâiat ca într-un fel de rugă...
 
şi-am priceput, aşa, fără cuvânt,
că majestatea ta nu vrea să moară...
că n-o să aflu-n pururea strâmb drept,
Sus fără Jos, Ţăran fără de Ţară!