Adâncul tăcerii din ochiul uitării

Maria de la Garnizoană a făcut Şcoala de Vivandiere. Dar, după cum se vede, după cum se aude şi după cum se ştie foarte bine, s-a desfiinţat stagiul militar obligatoriu, Pacea pe Pământ s-a instaurat pentru Totdeauna, Rusia şi America au zvârlit armele la gunoi, teroriştii s-au plictisit şi s-au apucat de cultivat şi de prăşit orhidee-n Pustiu, din dicţionarele lumii au fost şterse definitiv noţiunile de „război rece” şi „război cald”. În fine, toate popoarele cresc numai porumbei zburătăcindu-se prin păduri de măslini, foametea şi lenea şi bolile incurabile au fost eradicate, fericirea dă pe dinafară, Iadul e fost închis pentru inutilitate...la fiecare colţ de stradă se construieşte câte un Colţ de Rai. Maria, dacă tot nu mai are ce să însoţească pe nici un front, s-a angajat la Garnizoana din Galaţi, cât a rămas din ea, pe post de arhivară. Am cunoscut-o pe 9 Mai, de Ziua Victoriei, adică. Aşeza flori de câmp pe mormintele Eroilor din Eternitatea. Bineînţeles, şi lacrămi aşeza. M-a impresionat gestul ei firesc, mi-a răspuns la salutare, m-a întrebat de ce bat câmpii prin Cimitir şi mi-a dat de înţeles că are să-mi spună Ceva. După ce termină ritualul, mă invită la o cafea şi la o ţigară şi la un coniac în biroul să din Garnizoană. Nu refuz, mai ales că Maria-i frumoasă ca o Naiadă şi seamănă perfect cu Ecaterina Teodoroiu. Nu fumez şi nu beau, chiar dacă, de dragul cestei Marii, aş bea şi cianură, numai să mă lase-n preajma-i incendiară. Maria bea, fumează, priveşte şi tace. Abia acum realizez cât de adâncă poate fi tăcerea din ochiul unei uitări. Scoate un dosar dintr-un raft, îl deschide şi-mi arată o coală pe care citesc exact „Adâncul tăcerii din ochiul uitării”, un text scris cu cerneală neagră, cu litere înalte, îngrijite şi înclinate delicat spre stânga.

„!şi vine să-mi bată la poartă. şi vine/ să-mi bată la uşă. şi vine să-mi bată/ la geamuri uitarea în cuie. şi pleacă/ să n-o mai aud, n-o mai văd niciodată!// şi pleacă aseară. şi pleacă acuma./ şi-mi lasă uitarea în cuie. şi pleacă/ departe, departe, departe, departe.../ şi mâine mai pleacă o dată...şi, dacă/ i-o fi prea aproape aici şi acolo,/ e gata să plece continuu, unde/ eu n-am să ajung niciodată, fiindcă/ am suflet de paie şi visuri mărunte!// şi stau şi mă uit la uitare cum şade/ sluţită de vânt şi de frig şi de ploaie/ şi cum, supt povara plecării, lumina/ îşi rupe veşmântul, apoi se îndoaie/ şi-apoi se întoarce pe locul în care/ o leagănă pururi privirile tale/ şi mâinile tale...şi eu, n-întuneric,/ uitându-mă n-ochii uitării...pe vale!”...Textul este semnat la fel de caligrafic: „Marcel Vintilă, Duminică, 23 August, Anul 1974”. Maria se uită la mine, scoate o lacrimă şi-mi spune: „După ce a scris acest text, militarul s-a sinucis!”...Nec plus ultra!...