Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Precum în Cer, aşa şi pe Pământ! (semantică de Toamnă)

Intrase în odaie, printre substantive mărunte. Şi cânta. Cânta de sfărâma liniştea sufletului meu adormit şi liniştea sufletului tău treaz. Pe frunte îţi alunecau visuri. Parcă nici Dumnezeu nu voia să tulbure atâta frumuseţe devastatoare, nu mai voia să ia ce a dat din Majestatea Lui. Necunoscutul curgea pe ziduri, ţi se aşeza la picioare. Şi acum aud Luna ascultătoare, pândind în gutui (!)
Să nu tacă! Să nu tacă! – ziceam printre alte cuvinte. Nu trebuie să se oprească. El nu osteneşte nicicând, fiindcă trăieşte puţin şi moare înainte de moarte. Cântecul său vine tocmai din Cer, vine tocmai pe Pământ. Nu are nevoie de odihnă. Doar eu caut adormire şi oprire. Doar eu mă lovesc de lucruri mărunte. Doar eu mă sperii şi fug din sălbatica mea fire...dar mă întorc deoarece nu am de unde până unde (!)
Să moară! Să moară! – strigau nişte deranjaţi de Frumuseţe, urlau nişte necăjiţi ai Lumii fără Dumnezeu. Dar el îşi muta cricuirea mai aproape, mai aproape...şi stătea pe flăcările vioarei, şi ardea pentru liniştea sufletului meu adormit, pentru liniştea sufletului tău treaz. Ardea cântând, iar domnul Necunoscut plângea la cap, plângea la picioare, îl dădea mai încoace, îl dădea mai mult şi mai tare...şi şoptea: precum în Cer, aşa şi pe Pământ (!)