Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Cu faţa la perete (repezeală de ocară către doamna O)

Eşti o mincinoasă mută, surdă, proastă...
mă nenoroceşte mutra ta sticlită,
nu mai scap de tine, parcă stai la pândă,
eşti o astringentă, eşti o aguridă!

Trec pe lângă tine şi m-apucă groaza,
mi se strepezeşte calea cea orală,
mi se taie sensul, mi se curmă starea,
fă, misterioaso... falsă i/reală!

Eşti tulburătoare, mă apucă plânsul...
când mă uit la tine văd c-am fost odată
şi mi-arăţi că-s altul, zi de zi, că nu se
poate-ntoarce timpul, să (nu) se mai vadă!

Şi te dai concavă, şi te dai convexă,
şi dai rotundă, şi te dai pătrată...
eşti o re/vizoare şi-o retro/vizoare,
mi-aminteşti (întruna) despre altă/dată!

Uite-aşa te-aş sparge... dar mi-i tare frică:
eşti la fel în toate cioburile tale...
şi în fiecare-mi văd apropierea
de întemeiere-n rosturi sepulcrale!

Aşadar, perfido, chioampo, preacurato,
chiar nu te mai sufăr, nu te mai pot crede:
te condamn, Oglindo, la singurătate...
şi te pun cu faţa numai la perete!