Tragicomedia unui Punct pierdut în Deplasare

Sunt mercenarul cel mai blând: atac la morile de vânt, atac la frunză şi la nai...şi bandajez picior de plai! Sunt mercenarul cel mai trist: scriu pentru pace...deci exist, scriu pe ţărână, pe omăt, pe tot ce n-are îndărăt! Sunt mercenarul cel mai breaz: nu-mi pare rău că mi-am rămas necruţător şi credincios, cu josu-n sus, cu susu-n jos!

Nu-mi pare rău că n-am să fiu nici ce n-am fost, nici ce nu sunt! Nu-mi pare rău că s-a sfârşit iadul enorm, raiul mărunt! Îmi pare bine că s-a dus ce n-am crezut că nu-i urât, c-am fost atent şi-am auzit: ajunge, gata, stai, atât! Şi nici măcar nu mă crucesc, şi nici măcar nu dau suspin: merg pân-aici şi mă întorc până aici...şi zic: amin!

Şi râd în hohote, şi iau învăţătură de la Punct: nu lăcrămez şi nu râvnesc nimic din jurul meu defunct! Scuipatul tău şi-al ei şi-al lui mă lasă rece...nu mai plâng nici în Adâncul sec şi drept, nici la Înaltul sec şi stâng! Punctul mi-arată cum că nu-i nimic mai cinic şi mai şui decât s-adun mâine cu ieri...când drumul merge Nicăieri!

Sunt mercenarul cel mai blând şi cel mai trist şi cel mai breaz: nu mă mai joc, dar nici nu stau nici într-un Mod, nici întru-n Caz! Pot spune clar, limpede, sec: mă simt de mult Supra Întreg! Sub...e-un Nimic măreţ, frumos, cu josu-n sus, cu susu-n jos! Sunt mercenarul cel mai sfânt: atac la morile de vânt, atac la frunză şi la nai...şi bandajez picior de plai!

(Publicitate: „Sunt prea înalt...să cred c-au fost o întâmplare/ acestea toate şi ne-toate!...acest tot,/ dar şi ne-tot, vibrează-n sine, muşcă, doare,/ stârneşte pricini între pot şi nu mai pot,/ azvârle zero din adâncuri spre înaltul/ care-l azvârle din înalturi spre adânc!.../ sigur că da, dinspre nimic porneşte caldul/ şi cată rece: strâng ce pierd şi pierd ce strâng!// Sunt prea mărunt...să cred că e o întâmplare/ tot cest văzut şi nevăzut foarte urât,/ foarte frumos, cum vrea şi crede fiecare,/ pân-la genunchi, pân-la buric, până la gât.../ chiar până unde încă nu-i tot ce se poate/ şi până unde nu-i tot ce s-a mai putut:/ o simfonie plină cu singurătate:/ punct definit, şi punct defunct, şi punct pierdut!” – Iolanda Cremene)...Nu?