Ultimul domiciliu in/stabil… cu Lorelai

Nu-mi pot scoate livada din minte!/ şi nici de pe deal n-o pot scoate!/ e cea mai deşteaptă şi frumoasă şi încăpăţânată dintre toate!// Şi nu pot smulge livada din fotografie,/ n-o pot da afară din dicţionare,/ n-o pot şterge din cărţi, din suflet şi din memorii,/ din greşeală sau din întâmplare!// Ceasta-i livada în care am intrat şi n-am mai ieşit Niciodată,/ chiar dacă-s departe de ea, foarte-foarte departe de ea!/ Ceasta-i livada despre care se spune că-i Mama tuturor livezilor din lume!/ A tuturor livezilor fără gard şi fără apărare,/ adică a livezilor păzite de Înălţimea Sa!/ Adică de Dumnezeu!/ Adică de Cel fără de Nume!/ Adică de toţi!/ Fiindcă fiecare-i cu Dumnezeul lui, nu?/ Toţi o păzesc, dar Nimeni nu are curaj să intre şi să umble printre copacii-pomi!/ Numai eu am curaj!/ Numai eu am avut curaj când am intrat şi nu am mai ieşit Niciodată!/ Dar cum să ies dintr-acest Cuvânt,/ dintr-această Cuvântă minunată/ când nu pot trăi fără dulceaţa cireşelor amare?/ Şi când numai într-acest celest Cuvânt (într-această celestă Cuvântă)/ se aude şi se vede cum înmugureşte, înfrunzeşte, înfloreşte şi creşte şi se coace şi cade cea mai limpede şi ademenitoare Amărăciune?/ Şi iar şi iar!/ Şi iar şi iar!.../ Cred că nu mai poate exista altă Minune!/ De fapt, am cotrobăit prin toate Acele Minuni ale Lumii,/ şi-s prăfuite,/ şi-s roase de ochi hulpavi şi de mâini murdare!/ Şi nici una nu-i cum Aceasta!/ Livada aceasta nu poate fi mânjită de privirea nimănui,/ atâta vreme şi atâta timp cât nici un Muritor/ nu are Norocul de a-şi plânge sau de a-şi râde mirarea şi admirarea sub un cireş amar, Nemuritor!//... Doamne, ce şansă mi-ai dat!/ Am intrat şi nu am mai ieşit Niciodată!!!//... [Publicitate: „Nu-mi pot scoate Livada din minte!/ mi-i sufletul plin de toţi copacii-pomi şi de toţi pomii-copaci!/... Şi stau, şi mă duc, şi mă-ntorc, şi mă-ntreb, şi mă mir:/ oare de ce taci?/ de ce nu vii, poate reuşim amândoi/ să dăm această Livadă afară?/ ştii bine că-i a ta, că-s numai copacii tăi!/ că sunt în pericol să dispară/ din mintea mea cât două parale,/ rămasă în urmă,/ acolo,/ departe de păcat!/ ştii foarte bine câtă deşertăciune stăpâneşte sufletul meu abandonat/ şi dat Uitării, fără de care nu se poate nici un Iad, nici un Rai?!...// Dacă nu vrei să mă laşi singur,/ măcar vino şi culcă-te şi adormi şi visează-mă în Livadă, Lorelai!”...(Costică Prăpăd - „Departe de păcat”)]...