O doamnă de contrapunct, de contratimp şi de contrastare

Ascultă-mă o clipă, Doamna Mea/ de contrapunct, de contratimp şi contrastare/ şi în de-ajuns până se face noapte/ în cest Infinitiv căscat şi-n care/ nu mai sunt locuri nici pentru Iubire,/ nu mai e Timp nici pentr-o scânteioară!/...se veştejeşte toată-nsufleţirea.../ şi toată aşteptarea-i surdă-chioară.../ şi orice gând se năruie-n deşertul/ tot mai întins, mai mult şi mai aproape.../ şi orice vis e un coşmar şi-o stare/ cu cei care nu ştiu să nu-şi îngroape/ Rostul pe-această Sferă controlată/ de-un definit Principiu (ne)crezut/ (ne)muritor şi-umplut cu spăimântare,/ cu tot Sfârşitul chiar la Început!//

Ascultă-mă o clipă, Doamna Mea:/ te rog frumos, mai lasă-mi o secundă,/ să am şi eu cu ce mă lăuda/ în lumea asta veşnic muribundă,/ să am şi eu cu ce să-mi pot plăti/ nesimţitoarea taxă pe Uitare,/ să nu mai spună nimeni că nu sunt/ de contrapunct, de contratimp, de contrastare!//

Ascultă-mă o clipă, Doamna Mea:/ ce ţi-am făcut, de stai atât la pândă?/ ţi-am dat mereu de înţeles că n-am/ nimic să-ţi reproşez pentru osândă!?/ ţi-am dat să ai mereu ce cheltui/...(din Timpul meu ţi-am dat, (ne)iertătoareo!).../ dar tu te faci că n-ai şi ceri mereu.../ şi zici că ceri din Curgerea pe care-o/ împarţi cu domnul Unu Demiurg,/ dar Lăcomia voastră-i mare, mare, mare!/... Nu credeţi că (v)-ajunge, Doamna Mea/ de contrapunct, de contratimp, de contrastare?//

Frumoasă întâmplare, Doamna Mea!/...vreme de zbor şi vreme de cafea!/ vreme de dus şi vreme de întors/ cu Adâncu-n sus şi cu Înaltu-n jos!//...[Publicitate:

„Şi mi-au furat nisipul din clepsidră,/ fără să-mi lase nici măcar un fir.../ să aibă ei tot Timpul şi să creadă/ că au scăpat (în veci) de cimitir!// Ce lacomi sunt!/... mănâncă toată ziua!/...(se cred mai mari ca zeii din Olimp!).../ ce morgă!...iată-i: unul câte unul,/ înghit pe dos, mor înecaţi de Timp!// Şi le-au furat la toţi...(în toată lumea,/ nici pentr-o perlă n-au lăsat nisip)!/ ce hrăpăreţi şi ce înfumurare!/ Timpul (de-acuma) nu mai are Chip!// Sărmanii...n-au habar că-ntotdeauna,/ de când e lumea, doar în cimitir/ stă Timpul tot!...afară-s condamnaţii/ (pe veci) la strâmb, la zero şi sictir!”...(Costică Prăpăd – O doamnă de Piatră)]...