Epitalam (către Jana Catifelata, în zi de matrimoniu, casă de cultură!)

Ce să-ţi spun, Catifelato?/ ce să-ţi fac? şi ce pedeapsă
pot să cer de la cel Veşnic/ şi să ţi-o aplic degrabă,
pe spinare...şi pe burtă.../ şi pe tălpi...şi pe sinapsă...?
mai ales că mi-ai pus coarne/ şi-ai uitat că eşti o roabă?
 
Mai ţii minte cum, odată,/ ne ţineam de giumbuşlucuri
prin ponoare şi poghiazuri,/ după lună, după stele...
ş-apoi te duceai cu alde/ nişte...(cioflingari, ciurucuri)...
şi-ţi cătau pe la bârneţe,/ şi-ţi umblau pe la jartele?
 
Cum te sărutam pe gânduri/ şi pe visuri şi pe unde
nici nu-ţi (pe)trecea prin capul/ tău vioi, de mânătarcă?
şi, apoi, fără ruşine,/ făceai tumbe furibunde
cu tot neamul depravării:/ alde loază şi-alde fleoarcă?
 
Cum te apuca damblaua/ când îţi recitam catrene
scrise de persanul hâtru,/ plin de plâns şi de-anvergură?
mă făceai epicureic?!/ plin cu mofturi gordiene?!...
[io-ţi doresc doar viaţă lungă/ într-o casă de...cultură!!!]