Cu ochii la Icoană şi la Uşă (din cauza prozatorului Ion Avram)

Ne adunăm ca nişte năzdrăvani/...(băieţi săraci şi veseli şi codane)...
şi alergăm spre satul celălalt/ ca să mâncăm dulceaţă din borcane!
Bunica nu-i acasă, a plecat/ pe dealuri, să prăşească păpuşoaie...
însă noi ştim unde ascunde cheia/ de la dulapul sfânt, de la odaie!
Mâncăm în fugă, în tăcere, mult,/ cu ochii la icoană şi la uşă,
cu frică...nu cumva să se întoarcă/ bunica: mamă, soacră şi mătuşă!...
[este târziu, este demult şi trist/...(între acum ş-atunci se lasă ceaţă,
nu mai suntem frumoşi, abia suntem).../ adio, mama mamei...şi dulceaţă!]
 
Ne adunăm ca nişte hotărâţi/...(aproape veseli şi aproape singuri)...
şi ne uităm cum ni se strâmbă-ncet/ lumina-n ochi şi-n suflete şi-n linguri!
Sorbim frumos merindele, tăcem/ cu gândul îndreptat tocmai atuncea,
când nu ştiam ce-nseamnă să (a)duci/ până la capăt curăţia, crucea!
Când nu ştiam că nu durează mult/ ş-o să vedem cât de puţin durează
timpul şi spaţiul dintre noi...şi cât/ de important e drumul pân-acasă,
până în zarea unde-am încercat/ să punem palma, talpa, ochii, gândul...
şi ne-am trezit mereu, cu visul gol,/ silabisindu-i rostul şi plângându-l!
 
Ne adunăm ca nişte-ndurători/...[nici bucuroşi, nici veseli, sub foşnire
de tei şi de salcâmi aproape morţi/ sub lovituri primite din (ne)ştire]...
şi ne privim luminile mai reci,/ mai mărmurite şi aproape goale,
vorbim despre-nceput, despre sfârşit,/ cotrobăim prin lăzi fundamentale
şi dăm de-un scris tocmai de când era/ numai a noastră lumea asta, toată,
de când eram ca nişte păpădii/ pe dealuri, prin grădină, prin ogradă...
şi recitim ce-a spus mama, atunci,/ în cest bilet către eternitate:
să nu muriţi fără să fi trăit,/ să nu trăiţi mai mult decât se poate!
 
Ne adunăm ca nişte lămuriţi,/ ca nişte personaje dintr-o carte...
şi ne-amintim...(printre secunde seci/ şi printre lăcrămări nenumărate)...
de când eram destoinici, năzdrăvani,/ băieţi săraci şi veseli şi codane,
şi alergam spre satul celălalt/ ca să mâncăm dulceaţă din borcane,
cu sufletul bunicii parcă pus/ printre gutui, printre cireşe-amare,
cu mângâieri, blândeţe şi mustrări.../ dar şi cu vorbe veşnic iertătoare!
[mai stăm puţin! avem ceva pe gând?/ drumul ni-i scurt: o biată cărăruşă
de-aici până acolo!...şi tăcem/ cu ochii la icoană şi la uşă!]