Prolegomene în Amurg (magie)

Lunec din vis, prin vis, mă uit în sus,/ mă uit în jos, neantul împrejuru-i,
nu-i nici un răsărit, nici un apus,/ nici alfa, nici omega... pot să jurui
că nu-i nimic în acest tot... doar eu/ silabisind voroave-ncepătoare
cum ta-ta, ma-ma, pa-pa, dum-ne-zeu.../ poate nici eu nu sunt, poate că-mi pare,
poate că visu-n care-s condamnat/ nici nu există, e-o închipuire
a unui (ne)făcut pe unde cad/ crezând că e un rost la (ne)sfârşire!
Şi lunec, lunec... ce vis lung mă vrea/ prizonier n-această încercare
ultimă, primă, infinită, grea,/ uşoară, bună, rea, înşelătoare:
abracadabra, hocus-pocus, hai,/ nu te trezi, realitatea-i dură
cu iov în iad, cu sarsailă-n rai.../ dormi şi visează, suferă şi-ndură...
n-ai încotro, n-ai cale spre-ndărăt,/ nu eşti făcut să-nfrunţi adevăratul
sens al acestui elegant prăpăd/ amestecând candoarea cu păcatul!
Vino la pârleazul sufletului meu,/ să-ţi arăt cărarea către Dumnezeu,
să-ţi aduc vestire despre cum şi când/ steaua mântuirii cade pe pământ
şi ne informează despre când şi cum/ se legiferează dreptul la parfum,
dreptul la mătase, milă şi candoare,/ linişte şi viersuri tămăduitoare!
Vino la pârleazul sufletului meu,/ să-ţi arăt cărarea spre Mausoleu,
unde-s făcătorii mei, ai tăi, ai lui,/ să nu creadă nimeni că-s ai nimănui
şi să se priceapă cum că, fără ei,/ nu se mai întâmplă noimă şi temei,
nu se mai aude nicăieri strigare:/ hai la joc, la mere, pace şi iertare!
Vino la pârleazul sufletului meu,/ să-ţi arăt cărarea înspre Curcubeu,
unde se desface (simplă, genuină)/ ultima speranţă-n formă de lumină
şi ne informează (minunat şi clar)/ despre ce se pierde şi n-avem habar
câtă nedreptate, câtă-nverşunare/ am pus pentru silă şi întunecare!
Vino la pârleazul sufletului meu,/ să-mi arăţi cărarea înspre Panaceu:
să-mi aduci vestire că dumnezeirea/ încă ne ascultă, ne îndeamnă firea
la închinăciune grabnică, acum,/ dacă ne mai place dreptul la parfum...
dacă nu, adio... steaua nu mai cade/ şi rămânem singuri în Eternitate!