Unde (nu) se ascund Fluturii când Plouă (III)

La o privire atentă, în fiecare poezie a gălăţencei Marilena Apostu se vede şi se aude o Lacrimă! Se vede şi se aude fiindcă-i Mare şi Amară şi Adevărată! Aşa, cum şi ochii Mari şi Amari şi Adevăraţi ai Poeziei, adică ochii acestei Autoare, care mă situează în dificultatea in/acceptării unei Invidii frumoase, însă departe de orice Ipocrizie! Şi nu pot să nu-mi aduc n-aminte unul dintre cele mai curate poeme despre Lumină: „Izvorul nopţii”, de Lucian Blaga! Şi nu pot să nu-i spun şi eu: „ochii mei... doi preoţi singuri în altarul/ trist al poeziei... şi cântând în sus/ oda dezlegării marilor păcate/ pentru mântuirea celor care nu-s/ încă zei de treflă ai deşertăciunii,/ încă sclavi daţi hrană morilor de vânt:/ nu ştiu dac-aude cel care nu vede/ cum nici în biserici taine nu mai sînt!// singuri... şi lumina-şi fură prin vitralii/ peste care colbul se aşterne sfânt/ şi pe unde-n pururi nu or să mai treacă/ linişti către apă, aer şi pământ,/ către focul-rege scump al re-vederii/ celor din păcate fericiţi... şi goi/ duşi la jur şi samă-n marea socoteală/ când ce-i înainte-i plin cu înapoi!// samă... dinspre cerul întrerupt de boltă/ parcă-i vin răspunsuri strigătului meu,/ parcă nişte păsări lungi, începătoare/ bat şi vor să cadă pe altarul greu/ de atâta lipsă, jertfă nestemată,/ care se sfărâmă şi notează plus/ peste ochi: doi preoţi ultimi în altarul/ trist al poeziei... şi tăcând în sus!”//
Carevasăzică, îi spun şi eu, că nu mă rabdă nici Raiul şi nici Iadul: „Poezia ta e compatibilă cu exigenţa/pohta mea de Imprevizibil/Necunoscut! Poezia ta nu se aliniază! Poezia ta e singură, chiar mai singură decât Singurătatea! Poezia ta e o Confesiune fără Capăt... şi-mi aminteşte de ARTILERIA GREA A VEŞNICIEI, adică de Greierii lui Ionel Teodoreanu! Poezia ta e ademenitoare şi elegantă şi rară ca o Mănuşă de Regină! Poezia ta merită Cititori Profesionişti! Poezia ta e Pură şi Simplă! Iată una dintre Poeziile tale, doamnă profesoară! Aşa, să nu te saturi Niciodată! „Deschid larg fereastra/ cântecul greierilor/ năvăleşte în casă// pe masă doar câteva şoapte uitate/ de un crin înflorit/ şi poemul scris de tine/ într-o lacrimă necunoscută// eşti iar aici lângă mine/ te respir cu lumină cu tot// în zori cămaşa ta miroase/ a somn proaspăt strivit// zarzărul nostru e doldora de cuvinte de dragoste”//... Da, doamnă Profesoară! Sigur că da!... Zarzărul nostru! Care zarzăr, cum şi liliacul lui George Topârceanu „de emoţie-a-nflorit/ a doua oară!”... (Stai să mai vezi!)