Nimic în plus! (nec plus ultra!)

(!) am crezut mereu că nu s-a dus/ ş-am iubit-o fără şovăire:
ea citea frumos "nimic în plus".../ eu eram tămâie la citire (!)
(!) o cătam pe câmp şi prin păduri,/ lăcrămam şi nu ştiam pe unde
s-o mai cat cu puşti şi cu securi.../ ş-apoi am crezut să se ascunde (!)
(!) am crezut că se ascunde-n crâng,/ am crezut că se ascunde-n lume,
am crezut ş-am început să plâng/ fără rost şi bleg şi fără nume (!)
(!) am strigat-o până-n răsărit,/ până la-nserare am strigat-o:
vino înapoi, m-am rătăcit.../ vino înapoi, (ne)vinovato (!)
(!) am strigat-o până la sfârşit:/ vino înapoi, te-aştept, mario, 
eu nu pot să cred că ai murit,/ n-ai spus „rămas bun” şi nici „adio” (!)
(!) şi aştept, poate mă cheamă ea.../ nu s-aude, cred că nu mai poate,
cred că mă aşteaptă ca să-mi dea/ o mulţime de singurătate (!)
(!) de atunci mă simt "nimic în plus".../ de atunci trăiesc fără simbrie,
de atunci maria mea s-a dus,/ de atunci nu am nici o marie (!)