Lucrare de Control...la Infinit

De vorbă, într-o zi, cu Alter Ego,/ sub foşnetul Salcâmului pe moarte,
încerc să uit...şi să mă uit pe Însumi...!/ E gata...şi nimic nu mă mai doare,
nimic şi nimeni nu mă mai răscoală,/ nu mă mai strigă, nu mă mai desparte
în două, într-o sută, într-o mie/ de părţi...sunt tot...şi nu mi se mai pare
că-s tributar Deşertăciunii, nu mai/ dau socoteală, zilnic, nimănuia...
şi nu mai ştiu să preţuiesc nimica:/ nici bun, nici rău, nici sfânt, nici Aleluia!...
 
E gata...chiar pricep că pot începe/ o Roată, Roata mea fundamentală:
caut un Punct şi-o Rază, bat din palme/ şi merg voios în jurul Axei mele...
şi merg şi merg...n-ajung la nici un capăt...!/ Oare nu-i bună Raza Verticală?
sau Punctul o fi strâmb? sau este falsă/ Ideea mea de Roată printre Stele?
ori nu cumva greşesc închipuindu-mi/ că desfăşor un fel de „Niciodată”,
aşa,  ca să-mi ajungă „Totdeauna”:/ Necunoscuta (mea) (cea) dintr-o Roată?
 
Ce roată Mică (?!) sau ce roată Mare (?!).../ Oare-am uitat ceva din Ipoteză?
sau „Pi” o fi defect şi n-are Cine/ să mi-l repare? dacă vro Cuantă
îmi pune beţe-n Întâmplarea asta/ grozavă şi riscată şi riscantă...
şi mă „trezesc” de-a pururi fără Capăt,/ stigmatizat, postum, fără Adresă,
cum cest Paing în Plasa lui Perfectă,/ rotundă, calculată, tremurândă,
tăcută...ca o Arie a Foamei/ mereu nepotolită şi la Pândă?
 
Şi ce Paing!...ce Sobru mi s-arată/ în Scumpa lui Capcană! ce Concretă
i-ademenirea! şi cât de Corectă/ se desfăşoară-n Spaţiu şi în Vreme!...
 
Pândesc şi eu...să văd ce se întâmplă/ în strania-mpletire centripetă...
şi-ncep să simt şi teamă şi-admirare,/ dar nu-(i) pronunţ sudălmi şi anateme,
şi nu ucid această Arahnidă,/ şi-aşa zvârlită-n pururi Condamnare
să-(şi) ţese (toată viaţa) un Miracol.../ fiindcă s-a ucis prin spânzurare,
propria-i pânză fie-i drept Ispită/ de Prins...(fără vrun dram de-ngăduinţă!)...
ce poate să-nsemneze doar Merinde.../ dar şi Răsplată întru Biruinţă!
 
Pândesc şi eu...această-nverşunare/ de a (sur)prinde prin Perfecţiune,
de a convinge cum că O Menire/ se cere dusă până-n Pânze Albe,
iar nu abandonată la cheremul/ Hazardului blamat de Omenire,
dar înălţat la Rang de Ordonată/ şi acceptat drept Loc de-nchinăciune
a celor ce-şi plătesc Întunecimea/ cu lacrimi strâmbe, cu monete calpe,
a celor ce-şi pun sufletele-n slujba/ (Des)Amăgirii prin Dezlănţuire!